|
Ora patru dimineaţa. Din Sârbi plecasem de aproape o oră şi era încă întuneric. Deşi ieşisem din Boloteşti pe undeva pe o uliţă, mai aveam încă inima strânsă din cauza lătrăturilor de câini.
Mama mi-a zis că am ajuns la gară deşi mare lucru nu se vedea. La vreo cinci-şase metri în faţă, ca o fotografie, se zărea un geam murdar prin care lumina slabă a unei lămpi cu petrol nu putea ieşi. Prin faţa ei treceau din când în când două-trei gâzuliţe atrase de petecul alb-gălbui. E un pic răcoare. În jur dialoguri scurte între interlocutori care-şi ghicesc cu greu poziţia.
La un moment dat s-a auzit un şuierat prelung cu un accent scurt pe final. Am ştiut că e trenul. Zilnic, peste satul vecin, peste două gârle şi imaş ajungea la urechea mea ţiuitul lui. Nu-l văzusem nici o dată. Stăteam în grădină şi mă uitam spre Găgeşti. Tabloul era sfâşiat în două de o dungă de fum ce ieşea deasupra caselor, copacilor şi viilor printre care şerpuia calea ferată. Era ca urma lăsată de un avion supersonic pe cer. Din ce-mi povestiseră părinţii trenul mi-l închipuiam ca pe o cameră mai mare, puţin alungită în care lumea stătea pe nişte tamburele de lemn.
Când a început să i se audă gâfâitul sacadat mama m-a tras mai aproape de ea să mă ţină cu mâinile de umeri. Apoi, în dreapta, am zărit o luminiţă care se apropia uşor în timp ce creştea şi zgomotul. Curios mi s-a părut faptul că luminiţa se înălţa şi că a trecut pe lângă mine cu mult pe deasupra ochiului de geam al casei de bilete. Prin aer am ghicit un abur cald. Zgomotul de fiare lovite a încetat şi a rămas doar un pufff-pac, …pufff-pac… pe care nu am mai avut timp să-l studiez pentru că mama m-a luat de subsiori şi m-a ridicat pe o platformă. Abia atunci am zărit lumina slabă ce ieşea prin geamul uşii vagonului. Am intrat. Înăuntru era o atmosferă plăcută. Era cald, mirosea a motorină şi totul era învăluit într-o lumină slabă, discretă dată de becurile din tavan. Era prima dată în viaţă când eram înconjurat de lumina dată de energia electrică. De o parte şi de alta a culoarului erau bănci frumos arcuite făcute din stinghii de lemn. Toate locurile erau ocupate aşa că am rămas în picioare şi am început să admir lucrătura din fier forjat a suporturilor pentru bagaje.
Totul s-a zguduit o dată şi am realizat că am început să ne mişcăm. Pentru că întunericul se ridică repede spre dimineaţă, mi-am îndreptat atenţia spre ferestrele prin care vedeam goana copacilor de pe marginea căii ferate. Din podea simţeam în tălpi vibraţia vagonului şi auzeam un zgomot sacadat. Până să mă urc în tren am pipăit eu cu piciorul şina ca să-mi fac aşa o idee dar, tot nu înţelegeam de unde vine acel pac-pac, …pac-pac…
Am ajuns repede la Odobeşti. Am coborât şi abia atunci am admirat locomotiva şi vagoanele pe care am să le revăd, după ce s-a electrificat satul, în filmele western. Mi s-au părut mari, frumoase. Mama mi-a spus că vom merge să ne urcăm în alt tren care ne va duce la Focşani.
Atunci a fost surpriza mare când, în faţa gării, am văzut că ne aşteaptă o locomotivă de două ori mai mare decât cea care mă uimise cu doar un minut mai devreme.
Scrisă de Telu a lu’ Virgil şi a lu’ Maricica Cojocaru din Sârbi.
|